Introducere

Există ființe care nu trăiesc în timp, ci în posibilitate.
Nu caută trecutul și nici nu se agață de viitor —
ele caută doar ceea ce încă poate fi visat.

Visătorii nu apar atunci când lumea e sigură.
Apar când speranța e fragilă,
când dorul e prea mare ca să fie purtat singur,
când cineva, undeva, mai crede încă în lumină.

Această poveste nu este despre evadare,
ci despre cei care păzesc visul,
chiar și atunci când nimeni nu mai are curajul să îl rostească.

⸻

Visătorii

Visătorii sunt Cavaleri ai Nopții.
Opusul celor patru Cavaleri ai Apocalipsei,
care aleargă pe caii lor de foc
în căutarea sufletelor pierdute.

Visătorii nu caută suflete.
Ei caută vise.

Vise frumoase.
Speranță.
Dor.
Iubire.

Le adună și le aruncă pe cer,
în miezul nopții,
pentru ca bolta să fie mai luminoasă.

Un vis se va întâlni cu altul.
Suflete singure care rătăcesc
se vor recunoaște în întuneric.

Acolo te poți întâlni cu bunii tăi plecați de mult.
Cu un prieten drag, deja departe.
Cu tine însuți.

Sunt străvezii.
Călăresc pe aripi argintii.

Te iau în brațe
și te duc sus,
acolo unde nu mai știi nimic —
doar liniște celestă
și o pace fără sfârșit.

Apoi stau și te privesc.
Zâmbesc când văd cât ești de speriat
și cât de puțin încă mai crezi.

Te pun să atingi stelele.
Să nu îți fie frică
că nu ai pământ sub picioare.
Că în jurul tău nu mai este aer.

Visătorii zâmbesc la visul tău.
Râd —
dar fără sunet.

Străvezii,
pe caii lor cu aripi de argint.
Cu ochi albaștri
ca grăunțele de stea.
Cu mantii albe
din pulbere de lumină.

Năluci translucide
care călăresc cerul.

Dar dacă aș întinde mâna…
aș putea prinde unul?

M-aș arunca în șaua lui.
Aș avea puterea să-l țin atât de strâns
încât să mă accepte
să zbor și eu cu el prin noapte
și să culeg vise?

Aș deveni ca ei —
sau mi-ar rămâne doar
să visez?

SIT

⸻

Reflecție

Poate că nu trebuie să devii un Visător
ca să culegi vise.

Poate că este suficient
să nu renunți la ale tale.

Poate că acești cavaleri translucizi
nu ne cer să-i urmăm,
ci doar să ne amintim
că și noi am știut cândva
să atingem stelele fără teamă.

Și poate că, atunci când cerul pare prea întunecat,
nu este pentru că visul a murit —
ci pentru că așteaptă
să fie din nou aruncat în noapte.