Să nu uiți cine ești

Zilele trecute, o persoană dragă mie mi-a spus: 
„Atunci când te prezinți ca fiind ceea ce nu ești, mai devreme sau mai târziu ajungi să plătești diferența.”

Astăzi mi-a spus din nou, cu blândețe în priviri: 
„Să nu uiți cine ești.” 
Mă vede cât de greu îmi este, că nu-mi găsesc liniștea, și încercă să mă încurajeze.

Dar mi-am pus întrebarea: 
„Cine sunt EU, de fapt?” 
Poate că este timpul să-mi răspund singur(ă) la această întrebare.

Îmi amintesc foarte bine cine am fost. 
Dar… a fost. A trecut. Sau poate că mă aflu chiar acum în fața unei borne de care nu reușesc să trec. 
Cât din mine, cel de atunci, mai trăiește azi? 
Cât a rămas din acela care a trecut prin focul vieții și cât s-a pierdut?

Unde ne-am rupt, eu de mine? 
Cum pot să mă regăsesc?

Mi-a spus că trebuie să zâmbesc din nou. 
Îmi amintește că odinioară zâmbeam chiar și în cele mai grele clipe, chiar și atunci când eram pe marginea vieții. 
Acum, am uitat cum e să zâmbești. 
Am uitat cum e să te bucuri de lucrurile mici ale vieții. 
Nu mai sunt eu.

Cum să-mi aduc aminte cine sunt? 
Pentru că îmi doresc din tot sufletul să fiu din nou acela care sunt cu adevărat.

Dar… cine sunt? 
Pe „Îndrăgostit” l-am ucis eu.

⸻

Pentru tine, cititorule…

Dacă te-ai regăsit în aceste rânduri, dacă ai simțit vreodată că ai uitat cine ești —

să știi că nu ești singur(ă).

Îți doresc să-ți aduci aminte de tine, nu cu vină, ci cu blândețe.

Să te ierți pentru toate momentele în care ai fost altcineva ca să supraviețuiești.

Și să ai curajul, într-o zi liniștită, să-ți spui:

„Bine ai revenit. M-am așteptat.”