In Memoriam

(Jurnal de suflet)

Am sa vorbesc putin despre el, Indragostitul. Nu o sa ii mai rostesc numele in cele ce urmeaza. O sa ii spun sumplu, “el”.

S-a nascut in perioada in care nu exista optiunea de a alege sa ai sau nu un copil. A avut o copilarie grea, dar pe masura ce treceau, anii isi dadea seama ca, asa grea cum a fost, a avut o copilarie fericita. S-a maturizat, aparent, repede. A trebuit. Viata a navalit peste el cu toata greutatea ei. Insa, o parte din el a ramas copilul de alta data. Visa la lucruri ce si le dorea, desi stia ca nu o sa le aiba niciodata. Si cel mai mare vis al lui era iubirea, asa cum visa el ca este ea.

A fost barbat. A invatat singur sa iubesca. Nu a avut de la cine invata. A gresit uneori, a confundat iubirea cu altceva. A fost tradat si poate, fara sa vrea sau sa isi dea seama, a tradat si el sperantele cuiva. S-a intamplat de cateva ori asta. De cate ori s-a intamplat, s-a retragas in el, s-a vindecat apoi a mers mai departe. Din ce in ce mai greu si de fiecare cu sperante mult mai mari.

A fost naiv. Credea ca oamenii sunt buni sau cel putin au ceva bun in ei, ceva ce trebuie descoperit. A fost inselat si dezamagit de multe ori in asteptari. Prietenii de complezenta sau pe interes. Cand nu a mai avut ce sa ofere, a fost uitat. Le-a gasit mereu scuze si de fiecare data i-a iertat. Dar nu a uitat.

A fost indragostit. De cateva ori. A trait iubirea de fiecare data, cat de mult a putut si a stiut. A ars pe rug de fiecare data. Si de fiecare data a renascut din propria cenusa. Din ce in ce mai greu si dupa lunga suferinta. Cu visuri si sperante mult mai mari. Credea ca fiecare esec era doar o alta poarta spre ceea ce visa de o viata. Ca sunt doar trepte care duc spre ea. Eu renuntasem sa mai cred in ce credea el. Eram un resemnat. El, nu.

Si s-a intamplat. S-a intamplat din nou. S-a indragostit. De data asta, rau de tot. Am incercat sa ii explic ca nu este bine, ca nu sunt sanse, ca totul e potrivnic. Nu am reusit sa il conving. Din contra. El a venit cu atatea argumente incat eu am crezut in el. Am crezut ca dupa atata timp si dupa atatea incercari am gasit ce cautam. Am crezut cu adevarat, atat a fost de convingator. Mi-au crescut aripi. Nu ascutite pana la nori! Aripiri din visuri si sperante impletite in dorinta. Tot ce imi doream era aievea, era aici. El era nebun de fericire. Eu, la fel de fericit ca el. Asa ca ne-am luat zborul. Spre ea. Traiam un vis ce l-am visat o viata. Am gustat dorinta. Era ce cautam. Si aripile au crescut mai mari. Sperante ce se implineau. Visuri ce deveneau realitate. Am zburat mai sus. In euforia fericirii, nu am vazut ca ea se departeaza, ca urca tot mai sus. Nu am simtit ca aripile sunt din ce in ce mai grele. Am vazut doar cum s-au destramat in vant.

Am cazut atat de tare si de atat de sus ca ne-am zdrobit. Am blestemat. El nu. Tacea. Nu-ntelegea nimic din ce se intampla. Cand a realizat, s-a prabusit de durere. Ce disperare am vazut il el! Am crezut ca o sa-I treaca. Dar nu, suferea din ce in ce mai rau. L-am imbatat in fiecare zi. Nu i-a trecut. Din contra. Suferinta lui crestea. Nimic n-o amortea. Atinsese fericirea ca apoi sa o piarda. Asa ceva nu se poate vindeca. E incurabil. Atunci am decis.

Si in ultima clipa in ochii lui mocnea, in spatele dezamagirii, flacara iubirii neimplinite si urme de speranta. El, inca iubea. M-a privit trist, impacat, parca recunoscator, si mi-a zambit incet. A luat cu el visele, sperantele si dorintele. Mi-a lasat amar si gol in locul lui. Si multa, prea multa liniste. Ma uit in jurul meu sa imi vad de viata. Parca ma uit la un film din care lipseste personajul principal. Strainul din oglinda (imi seamana, dar nu sunt eu) se uita cu ochi goi la mine si vad in ei o palida fiinta care a fost candva alt eu.

Mi-e dor de el? Nu cred. Nu am de ce. Ne vom revedea, prieteni buni si frati, in ultima calatorie si vom avea ce povesti. Dar, mai avem de asteptat.

Reflecție finală

Poate fiecare dintre noi a avut în viață un „îndrăgostit” – o parte din sine care a iubit fără rezerve, care a crezut în minuni și în oameni. Când acea parte moare, nu înseamnă că am devenit mai puternici. Poate doar mai tăcuți. Mai precauți. Dar undeva, în tăcere, acel „el” trăiește în continuare prin amintiri, prin gesturi simple, prin dorința de a mai simți odată fiorul pur al iubirii.

Pentru toți cei care au pierdut o parte din ei în numele iubirii: n-ați pierdut în zadar. Din cenușa fiecărui vis ars se poate naște o nouă formă de lumină. 🌒