Introducere

Există drumuri care nu se văd pe hartă.
Nu au nume, nu au borne și nu promit sosirea.
Sunt drumurile pe care mergem singuri, cu tot ce am fost și cu tot ce nu am reușit să fim.

Acesta este unul dintre ele.

⸻

Drumul meu

Drumul meu devine din ce în ce mai greu.
Duc în spate greșeli. Duc păcate.
Mă duc pe mine — pe cel care a visat cine va fi
și nu a reușit să ajungă acolo unde spera.

Dar merg pe drumul meu.
Nu am ce altceva să fac.

M-am mai oprit, din când în când, la câte o fântână
și am băut apă proaspătă din ea.
M-am mai oprit și la câte o casă.
M-au pus la masă.
Mi-au dat tot ce aveau mai bun.
Și mi-au spus:
„Nu pleca. Aici e casa ta.”

Am plecat mai departe.

Pe drumul meu.
Cu mine în spate.

Am căzut de multe ori.
M-am ridicat și am mers mai departe.
Plin de praf, mort de foame și de sete,
l-am ridicat pe „mine”
și am continuat.

Îl car și acum în spate.

Un egoist.
Nu știe decât să ceară.
Să aibă.
Să fie iubit.
Să fie răsfățat,
pentru că prea mult a suferit.

Și eu îl car în spate.
Pe acest drum prăfuit.

Mi-e sete.
Nu văd nicio fântână, niciun izvor înaintea mea.

Sunt obosit.
Iar el atârnă din ce în ce mai greu în cârca mea.

Cât de lung mai este drumul?
Și…
o să ajung, cumva?

S.I.T.

⸻

Reflecție

Poate că drumul nu este despre a ajunge.
Poate că este despre a învăța să mergem cu noi înșine
fără să ne abandonăm pe marginea drumului.

Poate că „minele” pe care îl cărăm în spate
nu este un dușman,
ci partea care a obosit prima
și a rămas în urmă.

Și poate că, la un moment dat,
nu vom mai căuta o fântână sau o casă
care să ne oprească.

Poate că vom învăța
să ne așezăm jos,
să lăsăm povara din spate,
și să ne spunem, pentru prima dată:

„Nu pleca. Aici e casa ta.”