De curând l-am auzit pe Danny DeVito spunând că bătrânețea este un dar. Am rămas pe gânduri.

Cum adică?

Bătrânețea este un dar?

Este un nonsens. Îmbătrânim!

Nu este decizia noastră. Este mersul normal al vieții.

Îmbătrânim!

Ne dor articulațiile. Pierdem din mobilitate. Respirăm mai greu. Obosim repede. Nu mai vedem bine și avem nevoie de ochelari ca să putem citi în telefon. Începem să avem probleme de sănătate. Începem să plătim factura pentru tot ce am făcut în tinerețe și nu ne păsa pentru că eram tineri.

Să nu mai vorbim de multe alte lucruri pe care nu le mai facem sau le facem din ce în ce mai rar!

Și totuși, el spune că bătrânețea este un dar!!!

De ce spune asta?

Tineri fiind, am urcat muntele. Cap de coardă sau second, (noi) l-am urcat. Când am ajuns pe creastă ne-am crezut stăpânii lumii. Un Prometeu. Am stat acolo și ne-am bucurat de tot ce și cum am făcut ca să ajungem. Unii au stat mai mult. Alții mai puțin. Unii au urcat pe munți înalți, alții pe movile de nisip.

După ce urci, trebuie să cobori. De data asta, pe partea cealaltă. Aici nu mai este nici soare, nici floare de colț.

Dar de ce bătrânețea este un dar?

Probabil că atunci când coborâm suntem mai atenți decât atunci când urcam. Atunci când urcam priveam piscul unde ne doream să ajungem și acum privim hăul spre care ne îndreptăm.

Suntem mai lenți în mișcare și avem mai mult timp să gândim?

Având mai mult timp de gândire, ne gândim la ce am făcut bine și rău în timp ce urcam muntele? Oricum, nu mai putem schimba nimic.

Ne dorim să facem fapte care să acopere greșelile din trecut?

Dăm sfaturi pe care nu le ascultă sau nu le înțelege nimeni pentru că fiecare are muntele lui?

Dar de ce bătrânețea este un dar?

Pentru că am trăit o sumă de ani?

Pentru că am făcut atâtea în acești ani?

Pentru că am influențat viața la atât de mulți oameni?

Am dus lupte și războaie și obosiți, cu spada vârâtă, ciuruiți de răni, am pus genunchiul la pământ și așteptăm odihna?

Nu cred că acesta este răspunsul!

Eu cred că bătrânețea este un dar pentru că îți dă timpul necesar să vezi tot ce ai făcut în viață. Ce ai făcut bine, ce ai făcut rău. Să analizezi și să te împaci cu tine pentru tot ce ai făcut. Poate este perioada ultimelor concluzii despre viață. Este, poate, cea mai conștientă perioadă a sufletului și spiritului nostru care s-au desăvârșit în ciclul nostru existențial. Ne dă șansa să închidem cercul, forma perfectă a universului.

Împăcarea cu sine te eliberează și poți să îți continui călătoria în Univers. Dincolo de gânduri și trăiri pe care le experimentăm în această perioadă a existenței noastre, să ne bucurăm și să mulțumim pentru ceea ce suntem în marea perfecțiune a Universului. Să dăm valoare timpului, cel mai frumos dar ce l-am primit de la Dumnezeu atunci când, timizi, am deschis ochii în această lume ca să desăvârșim lucrarea Lui.

De ce bătrânețea este un dar?

Vă rog să îmi răspundeți!