Stau acum și scriu. Am timp pentru asta. Nu mai fac nimic concret. Nu mai construiesc nimic, nu mai antrenez pe nimeni, nu sunt în fruntea oștii ce trebuia să câștige un steag sau să îndeplinească o poruncă.

Am timp acum. Și îmi dau seama că tot timpul pe care l-am avut, l-am dat altora. I-am instruit, i-am motivat, eu i-am condus în luptă. Și nu de la postul de comandă. Din prima linie.

Acum, având timp, îmi dau seama că singurul insubordonat al meu, sunt eu. În toate ecuațiile în care am fost, în creuzetul pe care l-am creat, cantitatea neglijabilă am fost eu.

Dar mi-am adus aminte acum de acele stagii de alpinism. Nu vorbiți cu un amator. Am certificate de instructor clasa I date de cei mai adevărați instructori, într-un loc în care veneau americani, englezi, australieni, etc. Toți din trupele lor foarte speciale.

 Îmi aduc aminte de lecția pe care mi-a dat-o un căpitan instructor. Îmi aduc aminte de ce mi-a spus comandantul școlii de aplicații, eu fiind comandantul acestui grup, având în subordine cei mai buni oameni pe care structura din care făceam parte o avea. De la sergenți majori până la colonei. În general, generalii stau la punctul de comandă. Este o analogie cu viața reală! Nu o să dau nume sau grade.

O să revin la poveste. Comandantul taberei mi-a spus: „Muntele nu iartă pe cel ce nu este pregătit pentru el, la fel cum nu îl iartă pe cel ce se crede mai puternic decât el”.

Am crezut că este doar o amenințare indirectă, să mă pună la punct că poate eram mai arogant și el nu concepea cum la raportul de dimineață colonelul îmi dădea raportul, eu fiind la acea vreme căpitan. Structuri diferite, gândiri diferite. Nu am luat în calcul avertismentul. Asta până la prima escaladă. Eram super sportivi, doar mușchi și tendoane pe noi.

Dar, vine prima escaladă adevărată. Între timp făcusem antrenamente la „stanca prostului”, aveam deja ani de când făceam rapeluri din Alluet și Mi8, și multe alte clădiri pe care ne-am jucat pe coarda de rapel.

Vine prima escaladă adevărată. Ups!

Cap de coardă și secund. 4 lungimi de coardă. Escaladă de peste 300 m. În fața noastră o enormitate de stâncă. Nu stâncă! Munte întreg. Cheile Râșnoavei! Poligonul de antrenament al celor mai duri și bine antrenați militari din România. Vânătorii de munte. Școala lor de perfecționare! Cei mai buni din cei buni ajungeau acolo. Așa era atunci!

Și acum trebuie să încep să vă explic:

Capul de coardă este cel ce pleacă primul în escaladă. Are la el pioletul ciocan, are pitonii, pitonează pe măsură ce urcă, pune carabinierele de asigurare, are pe spate frânghia de rapel. El este legat în ham cu secundul, secund ce îi dă coarda pe măsură ce capul urcă. Dacă capul cade de pe stâncă, el trebuie să îl țină în coardă până se redresează.

Capul, caută traseul. Cu fața în stâncă nu prea vezi tot timpul ce este în stânga și în dreapta ta. Înainte să pleci, ai stat la baza muntelui. Te-ai uitat și ți-ai creat în minte un traseu. Ce vezi de jos, nu este ce vezi când ajungi acolo.

Secundul, la rândul său, nu vede ce vezi tu. Nu simte, nu are crampele pe care tu începi să le ai la mușchii aductori.

Secundul îți strigă:

 „Încearcă spre stânga!

Încearcă spre dreapta!

Vezi că mai ai 5 centimetri până ajungi la prize”

 Termini lungimea de coardă. Te ancorezi în stâncă și îți chemi secundul. El vine în urma ta, pe traseul tău. Tu ai riscat mult urcând. Dar secundul cară acum tot bagajul. El strânge pitonii pe care i-ai bătut (asta dacă nu decizi să le lași acolo și pentru cei ce vor să urce pe acel traseu). Urca mai ușor decât tine, pentru că tu îl tragi din coarda cu care el te-a asigurat. Dar, el duce mult mai multă greutate. Și ți se pare că se mișcă greu.

Te-ai regrupat.

Te odihnești puțin. Și o iei de la capăt. Cap de coardă și secund. Ai uitat să te uiți în jurul tău. Să vezi tot ce ai în zare. Te uiți doar la cei de jos care arată ca furnici acum. Dar tu te uiți la piscul unde vrei să ajungi și, încă, ți se pare foarte mare.

Dar ai putea să stai puțin. Să stai o noapte în ancore. Să dormi acolo sus, legat de stâncă ca un Prometeu, să urli peste vai ca să auzi ecoul. Să strigi: „Sunt eu!!!” Și să alegi. Mă duc în jos, unde este haul, sau merg mai sus, spre-o rază de lumină?

Și acum, în încheiere. Al doilea sfat primit, de la ofițerul instructor: „Iubește muntele și te va iubi și el pe tine! Alege-ți traseul pe care crezi și știi că îl poți urca! Poate, vor mai urca și alții pe urmele tale, dacă le marchezi traseul. Muntelui nu trebuie să îți demonstrezi nimic! Ești atât de mic în fața lui. Și el va rămâne aici mult timp după ce noi nu vom mai fi. Și mereu, se vor găsi nebuni ca noi, care vor să-l escaladeze. Și unii dintre ei, pe urma noastră.”

După, am mers la o bere. Mie nu îmi place berea. Dar am stat și am băut o bere cu el. Atunci mi-a povestit de visul lui. Să urce Himalaya. Fără butelii de oxigen. Fără echipe de susținere. MAPN aprobase proiectul. Și i se dăduse dreptul să aleagă oameni din toate serviciile ce veneau la ei la antrenament. Inclusiv de la noi. Doar să punem steagul acolo. Steagul României. Fără nimic. L-am întrebat dacă este sigur de ce face și dacă este sigur că mă vrea lângă el.

Mi-a răspuns atunci: „Eu am fost instructorul tău. Știu cel mai bine ce poți și ce nu poți. Dar eu îmi doresc să fii secundul meu.”

Din păcate, ministerul din care eu am făcut parte a refuzat oferta. Deși ministerul lui era foarte interesat de proiect. El a plecat pe cont propriu și a murit în avalanșă.

Poate nu a avut secundul potrivit.

Sau poate, asta și-a dorit!