Cine sunt eu?

Introducere

Există o întrebare care nu se rostește ușor.
Nu pentru că nu am auzit-o,
ci pentru că, dacă o ascultăm cu adevărat,
ne dezbracă de tot ce am crezut că suntem.

Nu cere un nume.
Nu cere un rol.
Nu cere o poveste.

Cere adevărul.

⸻

Cine sunt eu?

Oare câți oameni se întreabă, dar mai ales răspund la această întrebare:
Cine sunt eu?

Cine ești?
Ce ești?
Ce reprezinți?
De ce ești?

Marea majoritate rămân mute în fața acestor întrebări.
Dacă le pui direct, în față, devin agresivi.
Nu pentru că nu înțeleg,
ci pentru că, undeva adânc, înțeleg prea bine.

Revin la întrebare.

Cine ești?

Ești ceea ce faci zi de zi?
Mergi la muncă pentru un salariu care îți asigură doar supraviețuirea?
Frustrarea de a vedea și de a nu putea atinge?

Ești ceea ce ai putea fi, dar nu ai curajul să devii?

Ești ceea ce visezi că ești,
dar nu faci nimic pentru a transforma visul în realitate?

Ce ești?

Un înfrânt?
Un înecat în propriul vis, îngropat în speranțe?

Mergi pe stradă și îi vezi.
Au ochii goi.
Nu mai este sclipire în ei.
Doar oboseală.
Doar resemnare.

Un fel de zombi, dar umani.

Ei cred că asta este soarta lor.
Și atât.

⸻

Eu?

Nu știu dacă mai cred în Dumnezeu.

Nu cred că are timp să se gândească la mine.
Și totuși, pe măsură ce mă îndoiesc de el,
viața îmi servește lecții, una câte una.

Îmi dă.
Și îmi dă.
Și îmi dă.

Și eu duc.

Îl provoc.
Îl sfidez.

Cât poate să îmi mai dea?

Poate.

Îmi arată asta în fiecare zi.

Mi-a luat aproape tot.
Sau poate am pierdut eu.

Poate este doar vina mea.

Știu cine sunt.
Știu ce sunt.

Știu cine sunt.
Un imperfect.

Un visător ce a avut multe vise.
Pe unele doar le-a atins.
Pe altele le-a trăit, chiar dacă doar pentru puțin timp.

Am sorbit praf de stele.
Am călărit pe nori.
Am trăit furtuna și am trăit cer senin.

Am băut apă de izvor și am băut otravă.
Am mâncat la ospățuri și am mâncat de la gunoi.

Am crezut.
Și încă cred.

Și încă sunt aici.

Am făcut.
Și voi mai face.

Pentru că știu cine sunt.

Ce nu știu este —
de ce sunt.

S.I.T.

⸻

Reflecție

Poate că nu suntem meniți să știm de ce existăm.

Poate că sensul nu este un răspuns,
ci suma tuturor momentelor în care am ales să continuăm.

Nu perfecțiunea ne definește,
ci faptul că, deși am căzut,
nu am dispărut.

Și poate că a ști cine ești
nu înseamnă să ai toate răspunsurile,
ci să ai curajul
să rămâi.