Introducere

Există momente în care nu mai suntem înfrânți de dușmani,
ci de însăși lupta dusă prea mult timp.
Momente în care nu mai avem nevoie de victorie,
ci de oprire.

Acesta este unul dintre ele.

⸻

Oaza de liniște

Ești rupt acum.

Armura ta, odinioară atât de strălucitoare,
este ciobită și îndoită
de câte paloșe a primit peste ea.

Prin pieptar se văd găurile săgeților
care te-au străpuns.
Le-ai rupt ca să poți merge
și lupta mai departe.
Dar vârfurile au rămas în tine
și și-au vărsat încet otrava.

Coiful îți este strâmb
de la câte topoare ai primit în cap.
Fiecare dintre ele —
dorința de a fi sau de a nu fi.
De a merge călare pe vise
sau pe jos, prin praf.

Scutul îl ai spart.
Atârnă de umăr.
Amintirea gândului
că te puteai proteja
și că nimic rău nu te putea atinge.

Nu a fost așa.
Prea multe spade.
Prea multe topoare dușmane.
Cât să mai reziste și el?

Spada este ruptă de la jumătate.
Cel mai bun oțel.
Cea mai bună spadă.

Am rupt-o atunci
când m-am luptat cu el.
Cu ultimul Dragon.
Cu mine.
Cu tot ce era mai rău în mine.

Un balaur monstruos.

L-am învins.

Am spada ruptă.
Scutul nu îmi mai este de folos.
Armura nu îmi mai este pavăză,
doar o povară pe care o car.
Coiful îmi limitează privirea
și mă sufocă atunci când respir.

Și totuși…

Undeva departe,
se vede un liman.
Un izvor de apă rece.
O mică pădurice.

Oare o să ajung până acolo?
Să dau jos toate fiarele
pe care le port pe mine?

⸻

Reflecție

Poate că adevărata victorie
nu este să mai învingi un dragon,
ci să recunoști că lupta s-a terminat.

Poate că armura nu mai este protecție,
ci frică veche.
Poate că spada ruptă
nu este eșec,
ci semn că nu mai e nevoie de ea.

Oaza nu este slăbiciune.
Este locul unde rănile pot, în sfârșit,
să respire.

Și poate că, atunci când vei ajunge acolo,
nu va trebui să faci nimic altceva
decât să lași jos fierul
și să-ți amintești
cine ești fără el.