Introducere

Există momente în viață când nu mai căutăm drumuri pe Pământ.
Când pașii au obosit, iar privirea începe să se ridice.
Atunci nu mai întrebăm unde, ci din ce suntem făcuți.

Pentru mine, răspunsul a venit mereu din cer.

⸻

Călător printre stele

Au trecut mulți ani de când mă știu.
Prea mulți.

Am mers pe drumuri grele.
Nu mi-a fost deloc ușor.

Din când în când, mă uitam la stele.
Îmi dădeau lumină ca să văd pe unde merg,
în noaptea care era mereu în preajma mea.

Acum, mă uit din ce în ce mai des la ele.
Aș vrea să pot zbura printre stele.

Se spune că sunt reci.
Că nu pulsează.
Dar de unde știm?

Eu vreau să zbor până la ele.
Să iau câte una în fiecare palmă
și să mă joc cu ele.

Copil cu visul lui
să fiu din nou.

Poate or să mă ardă.
Sau poate nu.

Poate le voi deranja
în galaxia lor ordonată.

Dacă le vedeți mișcându-se pe cer,
să știți că sunt eu.

Mă joc
cu ele
și cu visul meu.

S.I.T.

⸻

Reflecție

Poate că nu stelele sunt reci.
Poate doar noi am uitat cum să le atingem.

Poate dorința de a zbura nu este evadare,
ci amintire.

Amintirea a ceea ce eram
înainte să ni se spună
că visul trebuie să fie mic,
că joaca trebuie să se termine,
că cerul este prea departe.

Și poate că, din când în când,
a fi călător printre stele
înseamnă doar atât:

să îndrăznești
să te joci din nou
cu tine.