Introducere

Există momente în care pierderea nu mai are formă umană.
Nu mai este doar despărțire, nici doar dor.
Devine un semn. Un freamăt în aer. O tăcere care apasă.

În astfel de momente, nu spunem că oamenii plâng.
Spunem că îngerii plâng.
Pentru că unele dureri sunt prea mari ca să aparțină doar nouă.

⸻

Când îngerii plâng

Când îngerii plâng, din cer cad stele.
Iar pe Pământ, oamenii mor — nu trupurile, ci visele.
Visele pe care le aveau când priveau cerul.
Speranțele pe care le-au ținut prea mult și le-au pierdut.

Când îngerii plâng, un blestem cade peste lume.
Când îngerii plâng, nu mai este iubire —
doar neant și întuneric pe Pământ.

Când îngerii plâng, înseamnă că ai pierdut
ceea ce îți doreai de mult.

Dacă îngerul tău plânge,
ce ai făcut — sau ce nu ai făcut — ca să fie așa?

Poate tu plângi mai mult decât el,
pentru că tu ai greșit.
Și ai pierdut pe cineva.

Ți-ai pierdut îngerul
care poate era al tău,
aici, pe Pământ.

Ai pierdut iubirea.
Ai pierdut-o pe ea.

Ce faci acum?

Nu ești înger.
Nu poți negocia cu ei.
Ești doar un om, plin de sentimente
pe care le renegi ca să îți fie mai ușor.

Îți este dor atât de tare încât doare.
O vrei.
O vrei pentru tine, să fie doar a ta.

Ai vrea să îi vorbești,
dar nu se poate.
Și știi că și în viitor va fi la fel.

Așa că vorbești cu îngerul tău.

Oare are suficientă putere?

Sau vom plânge împreună?

Dacă îngerul meu plânge
și stelele cad din cer,
lacrimile mele
ce sunt?

⸻

Reflecție

Poate că îngerii nu plâng pentru că am pierdut iubirea,
ci pentru că nu am avut curajul să o ținem atunci când a fost aici.

Poate că lacrimile noastre nu sunt slăbiciune,
ci dovada că am iubit cu adevărat.

Și poate că, atunci când îngerii plâng,
nu ne rămâne decât să stăm în adevăr —
să nu fugim de durere,
să nu o negăm,
ci să o lăsăm să ne transforme.

Pentru că uneori,
din lacrimi,
se nasc din nou stele.

S.I.T.