(Jurnal de suflet)

Astăzi… am ucis.
Am ucis o parte din mine.

L-am ucis pe Îndrăgostit.

Era slab. Prea vulnerabil. Iubea cu toată ființa și nu-i era frică să o spună.
Se dăruia. Se deschidea. Așternea emoții sincere pe covorul rece al nepăsării.

A devenit pres pentru alții. O inimă călcată în picioare.
Și totuși… își dorea să trăiască.

A fost o luptă. Greu de dus. Încă mai avea flăcări în privire.
Dar l-am doborât. Cu durere. Cu regret. Cu sânge pe mâini.

L-am ridicat apoi, așa sfâșiat și fără viață, și l-am strâns în brațe.
I-am cerut iertare. Știam că nu mă mai aude.

Am șters praful de pe fruntea lui.
I-am spălat rănile. Lacrimă cu lacrimă.

Apoi l-am coborât in loc adanc 
Si am pus peste el lespedea uitării.

Și i-am cioplit o cruce din piatra căinței.
Să mă ierte, că tot eu l-am ucis.

⸻

Reflecție:

Poate ai simțit și tu, într-o zi tăcută, că trebuie să renunți la o parte din tine pentru a merge mai departe. Poate ai simțit că iubirea ta nu mai are loc într-o lume grăbită, în care vulnerabilitatea nu mai este binecuvântare, ci slăbiciune.

Dar nu ești singur(ă).

Poate nu l-am ucis definitiv pe Îndrăgostit. Poate doar l-am lăsat să doarmă.
Poate, într-o zi, va renaște. Mai înțelept. Mai selectiv. Dar tot cu inima largă.

S.I.T